Shortcut to World of Dreamcraft
El zboara. Asa incepe totul.Cu el zburand deasupra lumii. El e singurul care zboara. El e singurul care are jocul. El e singur sus, dar jos e toata lumea. El crede ca e cu toata lumea.
Inceputul e greu. Parca nu se obisnuieste cu tastele. Nu credea ca e atat de stangaci. Patrunde totusi in Level 1. Credea ca va ramane mereu la Trial Level. Drept rasplata, in contul sau apare 1 prieten.Cine? E ‘’prietenul din generala’’. E jos, cu ceilalti. Dar din cand in cand, zboara cu el. Asta il ajuta.
Jocul e mai greu decat se astepta. Obstacole sunt si in aer. Si nici prietenul nu e mereu acolo. Nu ii place asta. Si-ar dori ca prietenul sa fie cu el. Nu stie ca zborurile lor sunt pe planuri diferite. Inca nu a invatat geometrie in spatiu. Si jocul lui e tot bidimensional.
Tarziu, incepe sa isi cunoasca prietenul. Abia dupa ce il declarase inamic. Isi da seama ca ar trebui, ca e chiar necesar sa il ajute. Dar cum? Asa avanseaza catre Level 2.
Nivelul doi e ca si nivelul unu, la inceput. Doar ca prietenul sta mai mult cu el. A inteles cum va face sa il ajute. Il va urmarii ori de cate ori va pleca. Si astfel, ajunge sa stea mereu langa el, chiar si plecand din planul sau de zbor. Isi da seama ca a facut o greseala: l-a considerat pe el ca si pe ceilalti. L-a vazut jos. Nu. Jos era doar umbra. El era tot in aer, doar… altundeva. Jos era si propria umbra, mareata si senina. Albastra, patrunzatoare, desprinsa de fumul strazilor si zgomotul civilizatiei. Nu o vazuse pana acum. Atent, isi noteaza descoperirea. Simte ca se va folosi de ea.
Pe masura ce avanseaza, primeste noi bonusuri. Da. Sunt alti prieteni. Oare cum nu i-a vazut pana acum? Naiv, ajunge sa creada ca nu au exista pana acum. Si nu intreaba nimic. Traieste doar in present. Vede bidimensional. Prea tarziu isi da seama in ce capcana intrase. Este tradat de catre ‘’prieteni”. Sufera. Prima data e mai greu. Pentru el, acum era prima data cand ar fi vrut sa renunte . Nu avea optiunea EXIT. Desigur, putea oricand sa reporneasca calculatorul. Dar asta ar insemna sa piarda progresul de pana atunci. Optiunea SAVE nu exista nici ea. Mai avea o varianta, cu atat mai tentanta cu cat putea continua jocul si totul devenea mai usor astfel. Tot ce avea de facut, era sa se apropie de pamant si apoi sa mearga spre dreapta. Acolo era Aleea Visurilor Daramate…
Pasi. Dupa multa vreme, pasi. Era asa de greu. Dar avea sa o faca, caci devenise singura lui sansa. Cum asa? Initial, nu dorea decat sa priveasca spre alee…Cum s-a petrecut schimbarea aceasta asa de repede?
Chemarea pamantului era mult prea mare. Si mai ales , isi pierduse aripile. Acum nu mai putea da inapoi. Uitase motivele si singurul lucru frumos era Aleea. Acolo toti erau fericiti si respectati. Toti aveau putere. Si el o va avea.
Surprins sau doar curios, descoperii in fata aleii pe primul sau prieten. Nu aveau nevoie de vorbe, se cunosteau prea bine. Lupta lor era muta si surda. Pentru prietenul sau, era si oarba. Pentru el, doar inutila. Prietenul stia ca nu il va convinge cu niciunul din argumentele cunoscute. El nu mai auzea decat jumatati de propozitii. Inainta lent. Nu de frica, nu de emotie, doar din neputinta. Un ultim strigat il oprii din drum. Doar cateva clipe, caci auzise ceva. Jocul capatase sunet. Pentru prima data, jocul avea sunet. Urechiile isi incepusera dansul juvenil. Nu inainta, astepta sfarsitul melodiei.
Cand facu urmatorul pas, privii pentru prima data pamantul. Printre miile de umbre, nu o mai gasea pe a sa. Facu un nou pas. Umbra intrase deja pe alee si era gri. Si spulberata.
O raza de soare, raza lui. Asta primise atunci. Propria raza de soare cu care zburase invincibil multa vreme. Sau poate nu, poate doar o piesa. Una din acele piese fara final. Cred ca era pe REPEAT.
Viata prinsese sunet. Tineretea dansa cu el. Nivelul doi parea pe sfarsite. Pana cand raza plecase. Se stinsese si asta doar din neglijenta lui. In dragoste indiferenta ii cea mai rea. Si asculta mereu. Iar si iar, fara a intelege sensul. Si apoi ‘’prietenul din generala’’ plecase. De ce? Acesta era Level 3.
Trecuse de la General la Advanced. De aceea plecase. Primise drept premiu o carte. Aflase multe secrete ale jocului. Cel mai mult, ii s-a spus ca totul trebuie sa se incadreze intr-un timp. Daca nu va termina jocul la timp, totul va fi pierdut. Acesta era primul si cel mai putin important lucru. Altele aveau sa urmeze.
La Advanced gasise lucruri frumoase. Mai avea acei prieteni ramasi de la General. Toti, exceptand primul si cei care l-au tradat. Au incercat si alti prieteni sa ii faca rau, dar nu a fost la fel ca prima data. Acum era pregatit cu multe scuturi.
Odata cu nivelul trei cunoscuse un nou oras. Stia ca se va schimba orasul, cities asta in cartea sa. Dar nu isi inchipuise ca aici va gasi atatia prieteni. Acesta era orasul cautat, aici totul era asa cum isi dorise. Sau poate doar el vedea lucrurile asa. Caci de acum totul era tridimensional.
Momentul de entuziasm se risipi dupa cateva ore de joc. A fost primul care cunoscuse orasul. Prietenii lui erau putin in urma sa. Au inceput sa apara conflicte intre ei, caci ei nu se cunosteau asa cum ii stia el. Sau, dimpotriva, se cunosteau prea bine. Venisera impreuna in oras, cate doi sau trei. Numai el era singur.
Iarna il prinde in acelasi oras, cu ultimele urme de entuziasm. Ningea pentru prima data. Era iarna, si descoperise ceva nou. Scria in carte. Dar nu era descris asa. Era un clopotel pe care abia indrazni sa il atinga cu varful degetelor. Cand ii zambise devenise Blue Angel. Era un portal. Spre mare, spre munte, spre cer. Si zbura mult mai sus decat el. Ii aratase un alt oras in care putea urca doar cu ea. Era un oras cladit pe norii de deasupra nivelului 3.
Cand cunosti fericirea fara granite, nu mai poti fi obiectiv. De ce?Pentru ca totul te priveste. Si atunci, el ii vorbeste pentru prima data clopotelului. Si apoi norii se prabusesc. Blue Angel redevenise un mic clopotel. Pentru putina vreme. Doar pana cand el o atinse iar. Zambise. Norii erau tot acolo. Urcau din cand in cand, dar el nu mai avea curaj sa ii vorbeasca. Nu voia sa retraiasca amintirea crudei prabusiri.
Blue Angel era singurul lucru pe care il mai dorea din Level 3. Asa scria in care: If Blue Angel loves you, than you can advance to next level. Dar nu il mai interesa urmatorul level. Defapt , ii era frica de urmatorul level. Banuia ca urmatorul nivel este orasul de pe nori. Dar nu stia daca si Blue Angel va mai fi acolo.
De ce toate astea? De ce isi pierde mereu ziua cu asta? Azi parcursese jocul mai repede decat ieri. Dar tot nu putea trece de al treilea nivel. De ce sa isi faca prieteni? De ce sa castige bonusuri? De ce sa treaca obstacole? De ce sa avanseze? De ce sa fie atent ?De ce incearca mereu sa castige timp?De ce alearga mereu dupa cea mai mare nota?De ce se zbate pentru o medie mai mare? De ce vrea un liceu mai bun?De ce sa cunoasca mai mult?De ce sa ajunga cel mai bun? Toate astea nu ii aduceau nici o urma de implinire si nici un raspuns nu il multumea . Pentru un adolescent ca el, toata logica pierea la nivelul intrebarii ,,De ce?’’. Si daca doar una din intrebari, ar fi avut un raspuns ce sa nu impuna alta intrebare…atunci ar fi reusit sa avanseze.
Cand apasa EXIT, Blue Angel ii aparu intr-o ultima imagine. Maine o va lua de la capat. Are toata noaptea la dispozitie sa se gandeasca la noi solutii, la noi drumuri de parcurgere, la alte scurtaturi, la alte bonusuri. Undeva, trebuie sa fie un detaliu. Dar care? Incercandu-le pe toate, va afla raspunsul doar cand ceasul se va oprii. Asa s-a intamplat in carte. Dar nu ii se va intampla lui. De ce? Pentru ca exista Blue Angel.
Minus 273 de grade C 