Archive for November, 2009

h1

Un clişeu numit România

November 30, 2009

nu credeam să îmi aud bunicul spunând
«dacă nu ar fi venit comuniştii
aş fi fost şi astăzi un linge-blinde
pe undeva prin Moldova »

nu credeam nici să îmi aud bunica spunând
« când am venit în vale nu ştiam pe nimeni
dar ştiam că nimeni nu a murit vreodată de foame
în România »

nu credeam să îmi aud mama spunând
« du-te cu bunica ta la biserică
şi Crede !
– noi nu am fost lăsaţi…»

nu credeam nici să îmi aud tatăl spunând
« comunismul a fost idealul suprem
– ne-au lipsit numai comuniştii »

nu credeam şi nu puteam înţelege

p(n) : Încep acest eseu fără să am nimic de spus.

Încep acest eseu din respect pentru o întrebare căreia nu i-am găsit un răspuns. I-am găsit o sumedenie de răspunsuri; i-am găsit atâtea răspunsuri încât orice aş scrie ar fi insuficient. Sau mai degrabă autosuficient.

p(1) : De neamul comuniştilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor

Încep acest eseu cu un pseudopoem despre rămăşiţele comunismului pentru că cea mai facilă abordare de care dispun, cea mai simplă scăpare din această buclă se leagă de Epoca de Aur. Dictonul ‘mortul e de vină’ a fost probabil rostit întâia oară de un român dar cred că e de înţeles de ce un sistem, nu apus, ci îngropat la 20 de ani sub pământ se face încă vinovat de toate problemele de aici şi de aiurea. Pseudopoemul meu încearcă să vă reamintească vouă, celor care lansaţi astfel de întrebări, că atăta vreme cât vor exista încă foşti comunişti pe teritoriul acestei ţări suntem scuzaţi. Îmi este comod să spun asta, până la urmă când m-am născut eu soarele nu era un afiş galben de nuanţa urinei care lumina şi ziua şi noaptea ; plus că dacă întradevăr unii oameni trăiesc chiar şi 80 de ani atunci sunt mari şanse ca eu să nu fiu invitat la pomana ultimului Om Nou.

Aş putea avea dreptate, nu ? Un răspuns rapid şi concis care m-ar scăpa de grija unei note proaste şi în fapt de orice grijă. Riscuri ? Gândul că peste 60 de ani Omul Nou va fi înlocuit de un altul şi mai nou. În această ordine de idei vizualizez deja titlurile vreunor alţi jurnalişti care nu vor rata ocazia de a ne învinovăţii pentru că nici ei nu vor ştii ce altceva mai poate însemna România pentru că nici noi nu le vom găsi altceva mai bun de scris. Tinerii vor trece pe lângă mine şi imi vor recunoaşte moaca de neocomunist celebru. Unii vor urla din toţi plămânii( cine mai ştie câti) There he is! The brand new New Man. Alţii vor zâmbi tendenţios întrebându-mă de unde se poate achizitiona OmulNou 2.0 şi poate că unii, mai decenţi de fel, vor şoptii doar ceva despre Omul++ când vor trece pe lângă mine( şi asta cu toate că Omul Nou nu este invenţia comunismului). Dar eu nu voi fi nici revoltat, nici trist nici înţelept. Nu voi fi nicicum. Nu voi fi. Nu voi. Nu.

Tristeţea mea aude nenăscuţii câini

Pe nenăscuţii oameni cum îi latră

p(n) : Adăugiri / în reluare doare mai tare

România judecată prin ochii noştrii este un clişeu şi nu îmi rămâne decât să argumentez acest fapt ca pe o inducţie matematică. Am lansat astfel în rândurile precedente prima propozitie şi îmi voi continua demonstraţia atât cât îmi va permite timpul şi spaţiul, riscând totuşi la fiecare pas să cad în păcatul pe care îl condamn cu această puerilă înverşunare. Pentru că tocmai acest refuz al meu de a oferi un răspuns la întrebarea Ce este România pentru tine a fost uzitat până la saturaţie.

…p(k) : Portret de patriot român

Astel îşi intitula domnul  prof. Ovidiu Ivancu unul din numeroasele sale articole ce ar putea răspunde cu măiestrie la orice provocare lansată pe teme naţionale. Voi adapta şi completa această lucrare în măsura asimilării mele deoarece perspectiva mea personală despre patriotism este prea puternic influenţată de articole ce nu îmi aparţin pentru a mai putea fi considerată personală. S-au spus deja atât de multe încât orice abordare în plus ar fi de prisos.

Mi-am imaginat astfel un adevărat patriot care cântă imnul echipei naţionale cu mână la piept chiar dacă se află în faţa televizorului şi nu pe stadion vizionând un meci de şah şi nu Finala Campionatului Mondial. De 1 decembrie el se îmbracă în costum popular şi participă la Parada Anuală a Tuturor Românilor nu doar pentru e şi televiziunea ci mai ales pentru că este mare admirator de sărmăluţe ori mămăliguţă ori mititei cu muştar. Un patriot adevărat nu are PiCi şi nici televiziune prin cablu şi nu întelege cum e cu romgleza dar spre deosebire de noi el încă se bucură seară de seară de Jurnalul de la ora 20:00 al Televiziunii Române nr.1 pentru că el este democrat şi ortodox şi nu suportă infamiile contemporanilor săi. El este omul lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu se arată tutoror ortodocşilor şi numai lor. El este român şi ştie că români au fost si Nadia şi Hagi şi numai românii pot întelege metafizica din spatele cuvântului dor.

Într-un astfel de context, domnul profesor ne aduce aminte de un grec acuzat de imoralitate şi plagiat, născut prin 1852 într-un sat numit Haimanale. Un individ care scria despre români, prin 1907 (într-o scrisoare adresată lui Vlahuţă): „neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân’acum dospit cumsecade”. Curajos gest acesta de a-l oferii ca model al patriotului român pe I.L.Caragiale.

Domnul profesor continua prin rememorarea unei situaţii pe care probabil că fiecare dintre noi a întâlnit-o în diferite contexte. O mie opt sute optzeci şi cinci : premiera comediei „D-ale carnavalului”. Publicul fluieră copios. Se crede că mulţi dintre cei aflaţi în sală se recunoşteau într-un fel sau altul în personaje, vedeau dintr-o dată, ascultând replicile lui Caragiale, ce sterile erau ideile pe care le vehiculau, ce ridicole le erau ideile, convingerile şi discursurile. Maiorescu îl apără într-un articol publicat în chiar acelaşi an („Comediile dlui Caragiale”). Şi acum, se naşte întrebarea: cum ar reacţiona patriotul pe care l-am descris la începutul acestui articol daca un alt Caragiale i-ar striga în faţă adevărurile incomode?

Nici concluzia nu mi-o pot însuşi. Caragiale este patriotul absolut pentru că el ne oferă soluţii. Cum ne vindecăm de patetism, cum ne redobândim luciditatea, cum îl facem pe Caţavencu să se retragă în hruba propriei sale mediocrităţi? Prin ironie, prin constanta, nemiloasa şi inteligenta ironie. Asta e lecţia dramaturgului. Atenţie, însă: ironie este definită de subtilitate, ea nu trebuie confundată cu hăhăitul tâmp sau cu miştocăreala suburbană.

p(k + 1) : Ultimele perspective

Aş fi dorit să pot argumenta ipoteza într-o demonstraţie mai amplă deoarece cu greu pot alege dintre ipotezele ce mi-au fost propuse şi răspunsurile ce mi-au fost induse. În această ultimă parte a demonstraţiei mă voi axa pe cea mai apropiată perspectivă. The Latest Theory atât din punct de vedere cronologic cât şi a propriilor mele simpatii.

În poemul Despre ţara mea, Roxana Baltaru este eleva din clasa a 12’a de la un liceu de prin Suceava. Viziunea ei despre ţară merită evidenţiată tocmai din acest motiv deoarece Roxana este aici în primul rând prietena alături de care îţi bei cafeaua la prima oră( de la care aţi chiulit) a dimineţii. Gândurile ei sunt gândurile noastre aşa cum numai în acel context am putea să le transmitem. Gândurile ei sunt şi gândurile mele.

ţara mea este o tipă cu sânii lăsaţi-
poeţii i-au stors pântecele prin crâşme şi parcuri
în orele acelea când naţionalismul usucă gurile

Fireşte că despre România ca o tărfă au scris şi alţii mulţ înainte( Remember Ianuş ). Noi am înteles însă că tocmai scriind despre aceasta, am preacurvit-o cu ‘versurile’ noastre în orele acelea când naţionalismul ne usucă gurile. Astăzi, la o cafea cu prietena mea Roxana, am înţeles că totul este o bârfă, că defapt curva aceasta trăieşte în noi ca în nişte bordeluri cu lumină roşie şi se apropie momentul în să renunţăm la ea, să o gonim şi să folosim spaţiul rămas liber în scopuri…mai nobile? Da, pentru că într-o existenţă fracturată ca aceasta pe care o bănuim cele mai nobile fapte nu sunt decât cizelări ale celor mai animalice impulsuri.

de 1 decembrie, încoronată de moaşte
ţara mea dansează goală
pe sarmale şi cozonac

Câte lamentaţii de acest gen puteţi întâlni chiar numai în acest eseu de trei pagini pe care îl propun ! Pentru că noi ne aflăm într-un astfel de moment în care am pierdut noţiunea de control ; în care normalitatea nu mai poate servi ca o garanţie. Şi scriem .

ne gândim ne certăm scriem manifeste Gigi EBA  uite guvernul nu e gurvernul uite concediu nu e concediu scriem eseuri românia cine e de vină românia scriem românia suntem noi suntem vadim presedinte că el nu ne minte mihai presedinte că nici el nu minte scriem până obosim.  Ei, şi ce ?

eu sunt vinovată pentru că eu
mi-aş face o operaţie
de schimbare
de patrie
fără să clipesc

Conştienizăm contribuţia noastră în tot acest circ. Conştientizăm soluţia pe care refuzăm să o aplicăm. Din lipsă de fonduri sau din lipsă de problemă. Pentru că ne place ţara noastră. Este atât de folclorică şi de neexploatată încât între două beţii poţi scrie 3 poeme şi-un roman. Original. Să pleci cu ele în Germania şi să iei Nobel pentru Literatură. Apoi să strigi din toţi plămânii( tot nu am aflat câti avem) câ nu eşti român. Pentru că noi ne-am născut în România fără a fi români.

când o să fiu mare o să devin un italian
o să umblu din om în om
ca să ascult povestea ţării mele
de care mă voi îndrăgosti aşa ca Richard Gere
o să am bani pentru pungi
şi cuburi de gheaţă
cu care o sa-i lipesc basarabia la loc


=>> un ultim clişeu: România, încotro? Aici sigur nu. Cunosc atâtea Românii care ÎNSEAMNĂ şi niciuna nu este a mea. ExtraClişeu: Asta nu e România mea! Peste toate aceastea, o singură speranţă. Un gând al meu. Pentru că sunt tânăr, doamnă! Nu pot renunţa încă. Şi pentru că…

nu credeam şi nu puteam înţelege

când am început să cred îmi formasem deja

propriul meu adevăr

unic

azi ei nu pot întelege

cum ne  judecăm noi unii pe alţii

cum ne răzvrătim în fiecare zi

cum renunţăm în fiecare zi

mereu mai puternici cu fiecare dezamăgire

mereu superiori

.

suntem imaturii lipsiţi de orice inocenţă

departe de a fi naivi acceptăm orice

respingem pe oricine

.

petrecem zile şi nopţi cu prieteni

şi suntem atât de singuri

& ne amuzăm din orice

pentru că suntem atât de trişti

.

suntem superficiali

– nimeni nu ne-a pătruns vreodată în profunzime

.

suntem inadaptaţi

totuşi cei mai buni

totuşi pe cale să eşuăm

.

ei nu pot întelege că vom reuşi

pentru că noi am văzut pentru prima oară

eşecul ca pe o altă opţiune

& pentru că suntem primii cărora

li s-a permis să dea greş

h1

paralizată de la sâni în jos( viziuni)

November 26, 2009

poemul no.21,5

landraxena e prietena
prietenei mele pe care
am inventat-o împreună
noi 2 fără să ştie ea

landraxena e un fel de
tipă paralizată de la
sâni în jos care urlă
dacă nu o atingi să te

simtă fără să ştie de
omul care a gustat din
ea ca din spaghete de
coapsele ei de lavandă
urlă/se vrea sărutată
de 22 de ori pe frunte
pe ochi pe nas pe gât
aşa cum ştia ea cândva

landraxena e al doilea
iubit al ei pentru că
ele se iubesc întocmai
aşa cum le-am învăţat
întocmai ca numărul 22
în jurul căruia mi-am
inventat viaţa fără să
ştie ea cum vine asta

anul trecut landraxena
mi-a scris 22 de poeme
cadoul meu de crăciun
să-mi ajungă tot anul

anu acesta eu am să-i
scriu o felicitare de
crăciun oamenii sunt
ceea ce nu sunt/pupeee

___________________________

temă lansată de cristi călburean (unul din puţinii artişti de prin zonă )  care contribuie cu o altă viziune despre femeia paralizată de la sâni în jos