(1)ultima zi pe pământ
May 10, 2009e ziua în care toţi copacii sunt strâmbi
încruntaţi ca’n pozele alb negru
/ fotoartiştii nu mai caută împlinirea în natura urbană
de când drogaţii s’au mutat la casă
cerşetorii la penitenciare şi trotuarele
sunt prea adânci pentru tunurile lor
la 2 metri deasupra noastră nu mai circulă maşini doar microbuze
roz – către o lume mai bună sau către u.
unde blocul fără scări şi podul fără scânduri sunt la înălţime
cu toate sufletele lor şi
unde totul e o stare de spirit
.
azi
copiii işi duc taţii de mână
la dezalcoolizare
şi înapoi/ să nu’i ademenească
vreun boschetar
acasă mama lucrează
la cura de slăbire pe bază de ciocolată
tataia flirtrează cu vânzătoarea de ţurţuri
bunica aşteaptă marele derby
e pe cale să’nceapă pe alt program preoţii
se’ntreabă de ce
oamenii nu mai evoluează în maimuţe
.
singur eu
râd ca la reluarea jackthepirate
e iar timpul pentru insula pufoasă
şi roz
pitici de mentă ţopăie în monitor
pe cablu pe covor/ glume bune
sunt peste tot/ nu vor să’mi spună de ce
toata lumea vrea ţeva de la mine
până şi iuciube mă’ntrerupe cu un spam “poetule
m’ai dezamăgit profund hai trage’ţi izmenele
şi la depoetizare cu tine!”
închid totul mulţumit
“măcar n’a fost niciun blestem”
Minus 273 de grade C 
Nu’mi spune că’i sfârşitul… Ar fi trist să se termine aşa… Sfârşitul tău încă n’a venit tinere poet… Încă nu.
e doar inceputul unei serii de sfarsituri. altele decat cele de pana acum 😀 sfarsituri noi…and so on 😛
Femeia care a ucis copilul pe care-l avea în grijã e doar un accident de cruzime. O patã micã de sînge pe obrazul proaspãt bãrbierit al sistemului de ocrotire a copiilor nedoriþi ai României. Am rezolvat cu orfelinatele, am trecut peste pozele cu copii handicapaþi legaþi de paturi. I-am ascuns pe toþi sub preºul gros al aºa-zisei familii cu platã. Am luat iadul mare, instituþional, ºi l-am împãrþit în iaduri mici, discrete, de mic litraj. Copiii sînt însã la fel de chinuiþi, sînt sigur de asta – iar cel omorît nu poate fi decît un copil fericit c-a evadat dintr-un sistem concentraþionar fãcut în casã, la fel ca tãieþeii sau cozonacul. N-am nici o dovadã pentru asta, fireºte, în afarã de cunoaºterea empiricã a concetãþenilor mei (între care doamna educatoare care te bate cu nuiele la tãlpi e doar un detaliu autobiografic). A, ba mai e ceva: ºtiu sigur cã nu ne iubim copiii.
[…] la organizatori: Trilema, mai exact domnul Mircea Popescu care m-a şi onorat nu foarte demult cu un comentariu, cam abstract ce-i […]