30 grade +

Scrisoare catre nicaieri

Draga mea,

Iti multumesc pentru scrisorile anonime pe care le primesc zi de zi. Poate ai fi vrut sa nu aflu, dar chipul tau albastru era pixelat in mii de litere. Cati fotografi crezi ca am iubit? Silogism.
Vreau sa-ti povestesc despre tine. M-am decis ca esti singurul peisaj de natura pe care l-as descrie vreodata. Doar daca perfectiunea ta imi va permite vreodata. Si totusi…marea din ochii tai…Ai ochi albastri? Aberant.

Te-am vazut chiar ieri cand alergam prin ganduri de albastru nuantat. M-am lovit atunci de-o amintire. Nu m-a durut. Nu trebuie sa ma doara , nu ? Abject.

Erau multe ganduri imbinate cu amintiri, dar dezordinea asta imi placea nespus. Unele din ele erau vesele. Imi zambeai. Primeam rate din fericirea de mult vanduta. Apoi alte ganduri. Trista. Ultima discutie. Ultima replica: ,,Nu pot’’.Si apoi explozia. De una am scapat. Si totusi, chiar nu poti? Frenetic.

Explozia a produs metamorfoza. Gandurile erau sentimente. Albastre si negre. Multe albastre. Deschise. Cerul vazut din ochii tai. Acum regasesc doar o pata din infinitul de albastru. Dar pata, e tot in ochii tai. De ce doar doi sunt ochii tai? Absurd.

Sa-ti spun si despre usile negre. Erau deschise. Si intunecate. Doream sa ghicesc ce se afla in spatele lor. Dar raspunsurile duceau spre punctul de care moralitatea nu dorea sa treaca. Caci axa viziunii mele nu este infinita. Cu toate astea simt ca distanta morala capata valori tot mai mari. Algebric.

N-am putut sa nu observ acea umbra. Iarta-ma, dar ,,nu pot’’. M-am luptat cu ea, dar nu ceda. Sangele intarzia sa apara. Loviturile primate creau alti inamici mereu; pana cand, inconjura de argumente, am cedat. Terifiant.

O noua explozie m-a transferat in ochii tai. Ma vedeam pe mine cel albastru. Toate usile erau insa inchise. Bateam. Doream sa ajung la gandurile tale , sa te manipulez, sa-ti cotrolez pasii si privirea. Dar eram doar prizioner la cinema. Rula filmul pe care il concepusem de atatea ori inainte. Era identic. Nociv.

Ma uram pentru ca ma vedeam in film. Ma uram pentru ca eram albastru. Ma uram pentru ca gandurile mele trecusera de limita moralitatii si deci dreapta insasi se marise. Nimic nu ma oprea sa inaintez spre infinit. Hilar.

Peste putina vreme, filmul lua sfarsit. Atinsesem infinitul. Si, ca sa vezi, era tot un zero. Dar nu m-a demoralizat. Cu speranta ca voi atinge candva absolutul diferit de zero, inchei aceastra scrisoare. Oniric,

Al tau,
Anonim

Advertisement