h1

0 grade

November 12, 2008

Povestea vietii mele(.doc)

varianta geniului neinteles

Am curajul nebun si dementa suficienta cat sa reiau povestea. Ar putea fi povestea vietii mele daca as avea destule cuvinte cat sa o spun la un pahar de bere, cu toate personajele ei acolo de fata: fara cenzura si fara metafore; asa simplu si stupid cum a decurs ea, asa cum ar intelege’o un ipocrit dintr-un film lacrimogen al anilor 80. Fara teorii ridicole perfecte pentru noi( neintelese de nimeni altcineva); fara interpretari personale si lugubre, dar cu toate cuvintele ei. Sa folosesc ‘lacrimi’ si ‘iubire’ si ‘frumusete’ si numele ei. Si mi-as dori sa nu-mi fie frica de consecinte: m-as alege cu niste pumni din plin, cateva palme, tot atatea ‘priviri ucigatoare’, multe injuraturi si nici un prieten. Nici macar un prieten. Cat de fericit as fi atunci, ‘singur pe lume’. Nu, nu sunt sarcastic:)

‘’da’ nu e asa, frate’’. Ma vad spunand asta primului prieten dispus sau mai putin dispus sa ma asculte. Ma vad punand un smiley tampit dupa fiecare fraza, pentru ca asta e in sange déjà. Ma vad adaugand ‘’na’’ ori de cate ori nu gasesc alta legatura intre fraze. Pentru ca sunt si eu un semi-analfabet cu tot coeficientul meu apropiat de geniu si pentru ca nu am invatat inca programarea structurata si pentru ca am refuzat sa citesc cliseele alea reunite sub ‘’arta de a gandi’’pentru ca sunt prea bun si prea destept ca sa ma umplu de clisee pentru ca mi-e groaza de clisee pentru ca inca nu am scapat de ele pentru ca din cauza lor inca nu ma simt suficient de bun si de curat.

‘’na. nu e asa’’. Tot ce-am trait eu in ultimele cateva( din ce in ce mai multe) luni nu poate fi povestit la un pahar de bere. Nu poate fi povestit nici macar pe o casuta de messenger si nici face2face. Nu poate fi povestit decat in fragmente ici-colo pe la cate un prieten temporar care sigur le va uita. D’aia le si povestesc asa, ca sa fie uitate. Si cele mai intense dintre ele, acelea merita sa fie asternute in poezii intortocheate pe care nu le-ar putea intelege mai mult de doua persoane. Ca un ‘’cod al lui DaVinci’’, povestea vietii mele trebuie sa fie bine ascunsa si pastrata in cuvinte carora doar eu le pot recunoaste sensul. Ca o combinatie secreta, doar cel ce a trait tot ce am trait eu sa poata intelege adevaratul sens. Si daca una din aceste trairi dispare, poezia e blestemata sa nu fie niciodata inteleasa. E si asta un mod de-ati valorifica experienta, nu? (l.e.: intr-o zi cand voi fi celebrul geniu neinteles voi face bani frumosi explicandu-mi poeziile).

Mi-ar placea sa cred ca aberez. Ca toate lucrurile astea sunt exagerate, ca defapt nimic nemaivazut nu mi s-a intamplat si ca singurul sens pe care il au toate intamplarile astea e cel dezvaluit la un pahar de bere. Nu-mi e greu sa cred asta acum. Trebuie doar sa uit de cele cateva trairi uitate. Sa uit ca defapt le-am uitat si sa presupun ca nu s-au intamplat. Caci asta e cel mai frustrant: stiu ca s-au intamplat dar nu le pot readuce niciodata in prezent. Si toate amintirile, toate poeziile si gandurile care ma leaga de ele sunt prea simple pentru a reprezenta ‘’clipa’’ in care au ars. O cicatrice nu-ti poate readuce durerea arsuri déjà trecute. Ea iti spune doar ca ceva, candva, a ars acolo. ( cacofonie blestemata! Imi pui geniul la incecarcare, ha?),

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: