Ce sentimente mai putem afişa oare în faţa acestui complex al corupţiei ? Lumea ne întâmpină , în chiar cel mai important moment al vieţii noastre, cu nesiguranţă, revoltă, derută, resemnare, amuzament sau ostentivitate. Nu e de mirare că cei mai mulţi dintre noi nu ne putem găsi drumul în acest amalgam de sentimente şi atitudini. Câmpia Făgăduinţei – nouă nu ne-a fost oferită, ci în loc de aceasta ne-am regăsit pe o stâncă, între două prăpastii: cea a complicităţii prin tăcere şi cea a ridicolului prin revoltă, luptând constant pentru menţinerea echilibrului.

Ne naştem în corupţie aşa cum ne naştem în păcat. Doar că, în timp ce păcatul este spălat prin botez, corupţia este hrănită şi educată spre a prospera. Se spune că începem încă din grădiniţă, când părinţii ne obişnuiesc să oferim recunoştinţa noastră educatorilor nu printr-un sincer mulţumesc, ci prin acele mici atenţii. Spre norocul nostru însă suntem prea mici pentru a pune întrebări, altfel cu siguranţă ni s-ar fi explicat că aşa se face şi am fi fost pedepsiţi şi stimulaţi( prin alternanţă) până am fi învăţat lecţia.
Vine însă o vârstă la care ne sunt permise mai multe întrebări. Pentru că, nu-i aşa, la un moment dat le vom înţelege pe toate. Un moment în care fiecare va întreba, mai sfios sau mai curajos…da’ de ce se face aşa? Şi răspunsul va întârzia să ne mulţumească, deoarece logica sa este de nepătruns, nici chiar pentru cei ce o susţin. Răspunsul la această întrebare nu pare raţional, nu este raţional, deoarece el are rădăcini subconştiente, de nuanţe psihologice.

Am parcurs anterior schematic etapele corupţiei aşa cum sunt ele perceptibile la momentul actual. Am făcut acest efort încercând să aflu răspunsul la o întrebare firească, dar singura concluzie mulţumitoare din punct de vedere raţional constă în faptul că omul a trăit atât de mult în corupţie , încât, astăzi, când în sfârşit are posibilitatea şi capacitatea de a lupta împotriva ei, se surprinde incapabil de a percepe o lume ideal necoruptă.

Continuăm să educăm generaţiile tinere în spiritul în care am fost educaţi pentru că nu credem, nu am crezut nicio clipă, în schimbare.

Percepţia generală asupra corupţiei s-a modificat, efectele ei devastatoare nu mai sunt negate şi putem recunoaşte cu usurinţă toate actele de corupţie; însă percepţia generală asupra vieţii ne împiedică să eliminăm acest mecanism din propriul comportament. Complexul corupţei constă deci în revolta pe care o simţim asupra unui mecanism care ne constrânge în mod continuu existenţa. La nivel individual, acest mecanism are efecte dintre cele mai variate; la nivel general însă, el se concretizează printr-o “captură în masă”. Căci noi ne autoprivăm de libertatea de a acţiona, atunci când, la fiecare pas, stabilim noi şi noi “ graniţe”, motivând un reflex( fundamental condiţionat) printr-o atitudine de resemnare mioritică ereditară. Şi această privare generală de libertate în care trăim se redivizează în alte privări individuale de libertate , căpătând în tot acest proces variate nuanţe. Actele noastre( în general minore) de corupţie sunt menite să faciliteze o acţiune, dar în timp, ele îngreunează acţiunile altor indivizi care prin reacţia lor reapelează procesul.

Această recursivitate ne poziţionează astăzi într-un moment critic, în care actul minor de corupţie este constituţional în psihologia publică. Întămplător sau nu, el se suprapune unui moment general de criză. Ciclicitatea cosmică ne obligă deci să acţionăm cât mai curând în scopul redresării.

“Faptul că ne naştem într-o stare de corupţie este deja o manifestare a judecăţii lui Dumnezeu împotriva rasei umane.
Iar pedeapsa lui Dumnezeu, în acest caz, este dreptatea noetică.”

R.C. Sproul

În Grădinile Raiului trăiau Adam şi Eva înconjuraţi de propria necunoaştere. Nu existau nici binele, nici răul, nici ruşinea, nici plăcerea. Geneza ne povesteşte însă, despre o ispită şi despre creatura şarpelui mai şiret decât toate fiarele câmpului pe cari le făcuse Dumnezeu . Este deci, în natura şarpelui tendinţa de a fi mai şiret şi de a-şi satisface această şiretlenie folosindu-se de unica ispită şi de necunoaşterea omului.

La rândul ei, Eva cea neştiutoare înţelege că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea şi acceptă acest avantaj, încălcând legea lăsată de Dumnezeu. Identificăm astfel în Geneză primul caz de corupţie, singurul posibil în acel context. Putem afirma deci că un act de corupţie morală este intriga lumii în care trăim, este chiar motivul pentru care s-a creat această lume. Şarpele, ca reprezentant al forţelor răului, îşi satisface o condiţie comportamentală, cerându-i femeii primordiale încălcarea legii şi promiţându-i înţelepciunea. Eva acceptă acest gest, considerându-l minor; ea decide dincolo de lege că această cunoaştere trebuia atribuită cuiva şi nu conştientizează fatalitatea actului de încălcare a legii.

Contextul religios ne obligă să acceptăm acest unic caz ca fiind inexplicabil. Nu ne putem însă abţine de la câteva întrebări, nu putem refuza să tragem câteva concluzii:

Cele întâmplate sunt mai degrabă improbabile şi totuşi inevitabile. Sub ce formă să fi găsit omul această portiţă către singura posibilitate de încălcare a legii? Ar fi o naivitate să presupunem că aşa a vrut Dumnezeu, dată fiind reacţia imediată a Acestuia. Pentru că întâiul caz de corupţie nu a rămas nepedepsit, dimpotrivă- religia susţine că plătim până în ziua de astăzi naivitatea strămoşilor noştri. Vom fi poate tentaţi să afirmăm că Dumnezeu a creat pomul, şarpele, legea şi omul neştiutor şi deci, singur a dat naştere păcatului strămoşesc. Da, este adevărat că un caz de corupţie morală( numită astfel deoarece corupţia, în accepţiunea sa modernă, presupune şi o componentă materială) a fost posibil numai cu voia Domnului, dar acesta a fost mai degrabă o limitare, o restrângere. Pomul nu poate fi decât un simbol; cantitativ vorbind, el este atât de neînsemnat în Măreţia Raiului încât este de datoria omului să evite această fărâmă de rău.

Alungat din Împărăţia Raiului pe Pământ, omul va încerca în continuare să respecte legea( de orice natură) şi să evite greşeala corupţiei sau va suporta pedepsele cuvenite. Cu fiecare abatere însă ispitele cresc exponenţial până la punctul în care ţelul omului nu mai constă în a evita corupţia, ci în a o restrânge valoric. De aceea este necesar ca fiecare individ să se străduiască exponenţial pentru a răscumpăra abaterile anterioare. Pentru că prin manifestarea judecăţii, Autoritatea Supremă oferă constant o şansă a răscumpărării, dar numai dacă omul ar rezista unor ispite înzecite. Ne naştem deci într-o stare de corupţie şi este de datoria fiecărui individ, nu doar să evite acest fenomen,ci să împiedice pe cât posibil şi manifestările tangenţiale lui.

Încercând să avansăm pe axa timpului printr-un uşor efort imaginativ până la localizarea primului caz autentic de corupţie, vom avea parte de o călătorie mai scurtă decât ne-am fi închipuit. Primele invenţii ale omului au avut loc în perioada neolitică şi în scurt timp omul a conştientizat( nu şi definit) existenţa plus valorii. Într-un scenariu, complet fictiv, ştim că până la un anumit moment exista doar proprietatea comună şi toţi membrii unei comunităţi erau definiţi ca egali datorită aptitudinilor similare. Aceştia adunau deci toate bunurile într-o proprietate comună, nestingheriţi de oportunitatea vreunui avantaj: sentimentul nedreptăţii nu avea origini în firea umană. Dar dacă vreunul din membrii comunităţii ar fi descoperit arcul, atunci cantitatea de hrană cu care acesta contribuia la proprietatea comună ar fi fost semnificativ mai mare şi ar fi dat naştere unor revendicări. Omul conştientiza în acel moment plus valoarea; ceea ce acesta aduna în plus era păstrat pentru uz personal suplimentar şi devenea astfel proprietate privată.

Odată cu proprietatea privată se dezvoltă şi instinctul pentru deţinerea de bunuri materiale private. Ne putem deci imagina că primul act de corupţie a avut loc atunci când un membru al comunităţii a apelat la puterea şefului de trib pentru a-i fi repartizată o bucată de pământ mai fertilă, oferindu-i acestuia cantităţi variabile din bunurile personale sau, cine ştie, poate chiar propria soţie ori fiică.

Ceva mai târziu acest fenomen avea să fie generalizat- şi ştim astăzi că în epoca feudală funcţiile erau licitate public şi fără constrângeri. Lua naştere o ierarhie având ca metodă de dezvoltare fenomenul de corupţie: individul aduna bunuri pentru a obţine o funcţie mai avantajoasă care să-i permită atât o îmbogăţire, cât şi asumarea unei puteri ori a unor titluri nobiliare.

De altfel, sisteme similare acestuia au dat naştere corupţiei la nivel înalt. Pe teritoriul ţării noastre acte de corupţie sunt vizibile încă de pe vremea lui Matei Basarab, în veşnicul război al acestuia cu domnitorul Moldovei, Vasile Lupu. Recunoaştem de aici înainte o ascendenţă biaxială a corupţiei: din ce în ce mai prezentă, din ce în ce mai complexă. În ecuaţia procesului de corupţie intră şi noţiunea de relaţii, prin îndreptarea oportunităţilor către cei apropiaţi, prin distribuirea puterii către un grup de interese şi prin facilitarea de bunuri şi servicii pentru anumite categorii sau indivizi. În acest sens, regăsim în opera epigramistului Alexandru Teodoreanu( a.k.a. Păstorel), o glumă cu dublă referire istorică:

Caligula Imperator
A facut din cal – senator,
Petru Groza – mai sinistru
A facut din bou – ministru.

În secolul XX vorbim despre corupţie ca despre un factor de influentă mondială: de la marile războaie din prima jumătate a secolului până la marile afaceri din Occident şi Orient. În România, odată cu venirea comunismului, corupţia capătă puternice valenţe sociale. În conştiinţa publică ea devine o stare de fapt, o epidemie de care nimeni nu poate scăpa. Dovadă a acestei situaţii stau chiar glumele ce aduc în atenţia publică fenomenul, precum celebrul sistem PCR: Pile-Cunoştinţe-Relaţii.
Abia după căderea revoluţiei putem spune că o fracţiune a conştiinţei locale a declarat război fenomenului de corupţie. O sumă de legi şi organe responsabile cu reducerea infracţionalităţii şi combaterea corupţiei s-au dezvoltat mai ales odată cu aderarea României la Uniunea Europeană. Paradoxal însă, în faţa libertăţii de reacţie se dezvoltă un aşa numit complex al corupţiei.
Şi iată că am ajuns într-un moment care îmi permite să observ dincolo de orice documentare( dincolo de istorie aş spune) că fenomenul de corupţie se dezvoltă aproape nestingherit, în faţa şi în urma mea, dându-mi în permanenţă senzaţia că eu însumi mă aflu neputincios…în faţa şi în urma fenomenului de corupţie. De data aceasta o altă parte a conştiinţei ( sau subconştiinţei) publice pare să ne coordoneze toate acţiunile, la fiecare pas, la orice nivel- răspunzându-mi obsesiv, naiv, lipsit de scrupule şi chiar enervant: “ Ce’ai puştiule, nu ştii c-aşa se face? Aşa merg treburile! ”.

________________________________________________________________________________________

cam asta am înteles eu din proză arhiscurtă. îmi place oarecum ideea şi probabil am să mai încerc. până una alta, 300 de lei pentru 500 de caractere mi s-a părut o afacere bună detalii direct de la organizatori: Trilema, mai exact domnul Mircea Popescu care m-a şi onorat nu foarte demult cu un comentariu, cam abstract ce-i drept…

pentru cel care va prelua de aici…titlul cu care particip este cel al operei. mie mi-a dat 503 caractere, in caz ca sunt diferente, va rog sa ma anuntati…si va multumesc pentru oportunitate

nu credeam nici să îmi aud bunica spunând
« când am venit în vale nu ştiam pe nimeni
dar ştiam că nimeni nu a murit vreodată de foame
în România »

nu credeam să îmi aud mama spunând
« du-te cu bunica ta la biserică
şi Crede !
- noi nu am fost lăsaţi…»

nu credeam nici să îmi aud tatăl spunând
« comunismul a fost idealul suprem
- ne-au lipsit numai comuniştii »

nu credeam şi nu puteam înţelege

p(n) : Încep acest eseu fără să am nimic de spus.

Încep acest eseu din respect pentru o întrebare căreia nu i-am găsit un răspuns. I-am găsit o sumedenie de răspunsuri; i-am găsit atâtea răspunsuri încât orice aş scrie ar fi insuficient. Sau mai degrabă autosuficient.

p(1) : De neamul comuniştilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor

Încep acest eseu cu un pseudopoem despre rămăşiţele comunismului pentru că cea mai facilă abordare de care dispun, cea mai simplă scăpare din această buclă se leagă de Epoca de Aur. Dictonul ‘mortul e de vină’ a fost probabil rostit întâia oară de un român dar cred că e de înţeles de ce un sistem, nu apus, ci îngropat la 20 de ani sub pământ se face încă vinovat de toate problemele de aici şi de aiurea. Pseudopoemul meu încearcă să vă reamintească vouă, celor care lansaţi astfel de întrebări, că atăta vreme cât vor exista încă foşti comunişti pe teritoriul acestei ţări suntem scuzaţi. Îmi este comod să spun asta, până la urmă când m-am născut eu soarele nu era un afiş galben de nuanţa urinei care lumina şi ziua şi noaptea ; plus că dacă întradevăr unii oameni trăiesc chiar şi 80 de ani atunci sunt mari şanse ca eu să nu fiu invitat la pomana ultimului Om Nou.

Aş putea avea dreptate, nu ? Un răspuns rapid şi concis care m-ar scăpa de grija unei note proaste şi în fapt de orice grijă. Riscuri ? Gândul că peste 60 de ani Omul Nou va fi înlocuit de un altul şi mai nou. În această ordine de idei vizualizez deja titlurile vreunor alţi jurnalişti care nu vor rata ocazia de a ne învinovăţii pentru că nici ei nu vor ştii ce altceva mai poate însemna România pentru că nici noi nu le vom găsi altceva mai bun de scris. Tinerii vor trece pe lângă mine şi imi vor recunoaşte moaca de neocomunist celebru. Unii vor urla din toţi plămânii( cine mai ştie câti) There he is! The brand new New Man. Alţii vor zâmbi tendenţios întrebându-mă de unde se poate achizitiona OmulNou 2.0 şi poate că unii, mai decenţi de fel, vor şoptii doar ceva despre Omul++ când vor trece pe lângă mine( şi asta cu toate că Omul Nou nu este invenţia comunismului). Dar eu nu voi fi nici revoltat, nici trist nici înţelept. Nu voi fi nicicum. Nu voi fi. Nu voi. Nu.

Tristeţea mea aude nenăscuţii câini

Pe nenăscuţii oameni cum îi latră

p(n) : Adăugiri / în reluare doare mai tare

România judecată prin ochii noştrii este un clişeu şi nu îmi rămâne decât să argumentez acest fapt ca pe o inducţie matematică. Am lansat astfel în rândurile precedente prima propozitie şi îmi voi continua demonstraţia atât cât îmi va permite timpul şi spaţiul, riscând totuşi la fiecare pas să cad în păcatul pe care îl condamn cu această puerilă înverşunare. Pentru că tocmai acest refuz al meu de a oferi un răspuns la întrebarea Ce este România pentru tine a fost uzitat până la saturaţie.

…p(k) : Portret de patriot român

Astel îşi intitula domnul  prof. Ovidiu Ivancu unul din numeroasele sale articole ce ar putea răspunde cu măiestrie la orice provocare lansată pe teme naţionale. Voi adapta şi completa această lucrare în măsura asimilării mele deoarece perspectiva mea personală despre patriotism este prea puternic influenţată de articole ce nu îmi aparţin pentru a mai putea fi considerată personală. S-au spus deja atât de multe încât orice abordare în plus ar fi de prisos.

Mi-am imaginat astfel un adevărat patriot care cântă imnul echipei naţionale cu mână la piept chiar dacă se află în faţa televizorului şi nu pe stadion vizionând un meci de şah şi nu Finala Campionatului Mondial. De 1 decembrie el se îmbracă în costum popular şi participă la Parada Anuală a Tuturor Românilor nu doar pentru e şi televiziunea ci mai ales pentru că este mare admirator de sărmăluţe ori mămăliguţă ori mititei cu muştar. Un patriot adevărat nu are PiCi şi nici televiziune prin cablu şi nu întelege cum e cu romgleza dar spre deosebire de noi el încă se bucură seară de seară de Jurnalul de la ora 20:00 al Televiziunii Române nr.1 pentru că el este democrat şi ortodox şi nu suportă infamiile contemporanilor săi. El este omul lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu se arată tutoror ortodocşilor şi numai lor. El este român şi ştie că români au fost si Nadia şi Hagi şi numai românii pot întelege metafizica din spatele cuvântului dor.

Într-un astfel de context, domnul profesor ne aduce aminte de un grec acuzat de imoralitate şi plagiat, născut prin 1852 într-un sat numit Haimanale. Un individ care scria despre români, prin 1907 (într-o scrisoare adresată lui Vlahuţă): „neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân’acum dospit cumsecade”. Curajos gest acesta de a-l oferii ca model al patriotului român pe I.L.Caragiale.

Domnul profesor continua prin rememorarea unei situaţii pe care probabil că fiecare dintre noi a întâlnit-o în diferite contexte. O mie opt sute optzeci şi cinci : premiera comediei „D-ale carnavalului”. Publicul fluieră copios. Se crede că mulţi dintre cei aflaţi în sală se recunoşteau într-un fel sau altul în personaje, vedeau dintr-o dată, ascultând replicile lui Caragiale, ce sterile erau ideile pe care le vehiculau, ce ridicole le erau ideile, convingerile şi discursurile. Maiorescu îl apără într-un articol publicat în chiar acelaşi an („Comediile dlui Caragiale”). Şi acum, se naşte întrebarea: cum ar reacţiona patriotul pe care l-am descris la începutul acestui articol daca un alt Caragiale i-ar striga în faţă adevărurile incomode?

Nici concluzia nu mi-o pot însuşi. Caragiale este patriotul absolut pentru că el ne oferă soluţii. Cum ne vindecăm de patetism, cum ne redobândim luciditatea, cum îl facem pe Caţavencu să se retragă în hruba propriei sale mediocrităţi? Prin ironie, prin constanta, nemiloasa şi inteligenta ironie. Asta e lecţia dramaturgului. Atenţie, însă: ironie este definită de subtilitate, ea nu trebuie confundată cu hăhăitul tâmp sau cu miştocăreala suburbană.

p(k + 1) : Ultimele perspective

Aş fi dorit să pot argumenta ipoteza într-o demonstraţie mai amplă deoarece cu greu pot alege dintre ipotezele ce mi-au fost propuse şi răspunsurile ce mi-au fost induse. În această ultimă parte a demonstraţiei mă voi axa pe cea mai apropiată perspectivă. The Latest Theory atât din punct de vedere cronologic cât şi a propriilor mele simpatii.

În poemul Despre ţara mea, Roxana Baltaru este eleva din clasa a 12’a de la un liceu de prin Suceava. Viziunea ei despre ţară merită evidenţiată tocmai din acest motiv deoarece Roxana este aici în primul rând prietena alături de care îţi bei cafeaua la prima oră( de la care aţi chiulit) a dimineţii. Gândurile ei sunt gândurile noastre aşa cum numai în acel context am putea să le transmitem. Gândurile ei sunt şi gândurile mele.

ţara mea este o tipă cu sânii lăsaţi-
poeţii i-au stors pântecele prin crâşme şi parcuri
în orele acelea când naţionalismul usucă gurile

Fireşte că despre România ca o tărfă au scris şi alţii mulţ înainte( Remember Ianuş ). Noi am înteles însă că tocmai scriind despre aceasta, am preacurvit-o cu ‘versurile’ noastre în orele acelea când naţionalismul ne usucă gurile. Astăzi, la o cafea cu prietena mea Roxana, am înţeles că totul este o bârfă, că defapt curva aceasta trăieşte în noi ca în nişte bordeluri cu lumină roşie şi se apropie momentul în să renunţăm la ea, să o gonim şi să folosim spaţiul rămas liber în scopuri…mai nobile? Da, pentru că într-o existenţă fracturată ca aceasta pe care o bănuim cele mai nobile fapte nu sunt decât cizelări ale celor mai animalice impulsuri.

de 1 decembrie, încoronată de moaşte
ţara mea dansează goală
pe sarmale şi cozonac

Câte lamentaţii de acest gen puteţi întâlni chiar numai în acest eseu de trei pagini pe care îl propun ! Pentru că noi ne aflăm într-un astfel de moment în care am pierdut noţiunea de control ; în care normalitatea nu mai poate servi ca o garanţie. Şi scriem .

ne gândim ne certăm scriem manifeste Gigi EBA  uite guvernul nu e gurvernul uite concediu nu e concediu scriem eseuri românia cine e de vină românia scriem românia suntem noi suntem vadim presedinte că el nu ne minte mihai presedinte că nici el nu minte scriem până obosim.  Ei, şi ce ?

eu sunt vinovată pentru că eu
mi-aş face o operaţie
de schimbare
de patrie
fără să clipesc

Conştienizăm contribuţia noastră în tot acest circ. Conştientizăm soluţia pe care refuzăm să o aplicăm. Din lipsă de fonduri sau din lipsă de problemă. Pentru că ne place ţara noastră. Este atât de folclorică şi de neexploatată încât între două beţii poţi scrie 3 poeme şi-un roman. Original. Să pleci cu ele în Germania şi să iei Nobel pentru Literatură. Apoi să strigi din toţi plămânii( tot nu am aflat câti avem) câ nu eşti român. Pentru că noi ne-am născut în România fără a fi români.

când o să fiu mare o să devin un italian
o să umblu din om în om
ca să ascult povestea ţării mele
de care mă voi îndrăgosti aşa ca Richard Gere
o să am bani pentru pungi
şi cuburi de gheaţă
cu care o sa-i lipesc basarabia la loc

=>> un ultim clişeu: România, încotro? Aici sigur nu. Cunosc atâtea Românii care ÎNSEAMNĂ şi niciuna nu este a mea. ExtraClişeu: Asta nu e România mea! Peste toate aceastea, o singură speranţă. Un gând al meu. Pentru că sunt tânăr, doamnă! Nu pot renunţa încă. Şi pentru că…

nu credeam şi nu puteam înţelege

când am început să cred îmi formasem deja

propriul meu adevăr

unic

azi ei nu pot întelege

cum ne  judecăm noi unii pe alţii

cum ne răzvrătim în fiecare zi

cum renunţăm în fiecare zi

mereu mai puternici cu fiecare dezamăgire

mereu superiori

.

suntem imaturii lipsiţi de orice inocenţă

departe de a fi naivi acceptăm orice

respingem pe oricine

.

petrecem zile şi nopţi cu prieteni

şi suntem atât de singuri

& ne amuzăm din orice

pentru că suntem atât de trişti

.

suntem superficiali

- nimeni nu ne-a pătruns vreodată în profunzime

.

suntem inadaptaţi

totuşi cei mai buni

totuşi pe cale să eşuăm

.

ei nu pot întelege că vom reuşi

pentru că noi am văzut pentru prima oară

eşecul ca pe o altă opţiune

& pentru că suntem primii cărora

li s-a permis să dea greş

landraxena e prietena
prietenei mele pe care
am inventat-o împreună
noi 2 fără să ştie ea

landraxena e un fel de
tipă paralizată de la
sâni în jos care urlă
dacă nu o atingi să te

simtă fără să ştie de
omul care a gustat din
ea ca din spaghete de
coapsele ei de lavandă
urlă/se vrea sărutată
de 22 de ori pe frunte
pe ochi pe nas pe gât
aşa cum ştia ea cândva

landraxena e al doilea
iubit al ei pentru că
ele se iubesc întocmai
aşa cum le-am învăţat
întocmai ca numărul 22
în jurul căruia mi-am
inventat viaţa fără să
ştie ea cum vine asta

anul trecut landraxena
mi-a scris 22 de poeme
cadoul meu de crăciun
să-mi ajungă tot anul

anu acesta eu am să-i
scriu o felicitare de
crăciun oamenii sunt
ceea ce nu sunt/pupeee

___________________________

temă lansată de cristi călburean (unul din puţinii artişti de prin zonă )  care contribuie cu o altă viziune despre femeia paralizată de la sâni în jos

0.
uneori îmi place să ascult lumina
.
ştiu că sună clişeic dar e reală faza
irisul meu simte niste vibraţii
doar
eu nu pot vorbi despre asta
.
numeşte-o taxă de poezie
dacă vrei
deşi
sigur nu o vei plăti în valută

I.
după ore pământul ne aleargă tălpile
dar noi ne bucurăm
cu acea reţinere pe care o încearcă un părinte
când întăia oară îşi află copilul îndrăgostit
ne continuăm astfel drumul
- două semidrepte paralele
şi gândurile noastre indecente
la capătul tuturor
.
la andrada’s place however
ai izbucnit
am încercat să imortalizez dar era soare
şi irisul meu simţea nişte vibraţii
.
nimic frumos de atunci

II.
m-ai tras de mânecă şi când ne-am dezmeticit
noaptea cânta ceva din Iris
tu plângeai sau râdeai
nu sunt sigur în ce ordine
.
Lady in black ne găseşte îngropaţi
în mulţime
îţi dai seama că blufez
abia când încep să-ţi număr degetele
ca să nu pierzi mă strângi puternic de mână
e aproape mâine mihai
continuai să repeţi
şi până să înteleg
m-ai prezenţat alor tăi
- erau bucuroşi dar cu reţinere
ca şi cum
a doua zi
vor redeveni bunici
.
dacă ar fi anulat artificiile
nu te-aş fi ratat
dar irisul meu simţea atunci nişte vibraţii
- nu că asta m-ar scuza în vreun fel

III.
când a reînceput concertul
erai deja în gândul altcuiva
- o chitară îmi strânge acum mâna
.
o chitară şi o mână de prieteni
.
pe tren
noaptea cântă live
visele ne sunt singurele bagaje
.
răsăritul ne-a găsit sufocaţi
fără bilete
dar nici moartea nu îngrijora pe nimeni
- irisul nostru simţea nişte vibraţii şi asta era
suficient

IV.
când am coborât mă aştepta u.
cu acele zile
între toamnă şi iarnă
când în microbuzul de 17 te întâlneam la apus
şi răsuflam uşurat
u. e foarte departe de a.
- tu plângeai sau râdeai
nu sunt sigur în ce ordine
totuşi îmi aduc aminte cum
irisul meu simţea nişte vibraţii şi asta mi-a fost
prea mult
_____________________________________

aceste momente
se scurg prin noi
ca un miligram de oxacilină
timpul amorţeşte
prea puţin
experienţa devine o perfuzie uzată
inexploatabilă
al cărei miros ţi-a rămas impregnat
în sânge/ un obiect
prea puţin personal
ca un vis despre care crezi că îţi aminteşti
prea puţin mai contează
tot ce nu-ţi aminteşti
prea puţin
- totuşi singura diferenţă dintre aici
si niciodată
nicicum
nici
unde

în scara blocului doi plozi îşi ling călcâiele
mă uit dar nu pot să muşc talpa muiată în jar mă arde
o şoaptă
ăsta
e gustul morţii
obişnuieşte-te
!
în scara blocului
mă aştepta mama cu tortul în braţe şi frica în sân
tremuram
duhneam a piele pârlită o putoare ca de hoit
zicea mama
şi am minţit când am spus că e deschisă uşa la beci
.
un sfert de oră a durat drumul am ros unghii angro nu ştiu de ce
nu ştiu
încă de atunci mi-era greaţă de oameni şi îi iubeam
mai ales pe cei cunoscuţi
mai ales de cei cunoscuţi
.
mama povestea că eram mic şi obişnuiam să pup pe fiecine
dar nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată mic
.
ai crescut mare mihai
ai crescut prea mare ar trebui să te duc la un doctor
mai dă-le în dumnezeii lor de lumânări ai crescut mare
comportă-te ca atare şi nu mă mai freca la creieri taci
şi ascultă
poţi să renunţi la cadou până ia tactu banii
dorinţele se împlinesc doar până în clasa a cincea
poţi să mergi fără să tot zgâlţâi din mâini
poţi să mai taci bine
mai taci
poţi să te dai mare auzi să fii smecher mihai
să nu fii fraier
poţi să te holbezi după fete trebuie neapărat să te holbezi după fete şi
poţi să
poţi să’njuri şi de dumnezei dacă vrei
numa’ să nu te prind că te masturbezi ai auzit şi
lumânările sunt pentru morţi să ştii şi tu
.
vreo două ore am stat bosumflat
.
pe urmă am crescut mare dar asta e altă poveste

pe la 7 şi cinşpe m-a trezit o ploaie de ţigle
urla vreo problemă fundamentală
să zicem moartea industriei miniere sau
orice m-ar face să dau cu mobilul
de pereţi şi să mă-ntreb dacă n-a început să-mi plouă în casă ce dacă
stau la etajul 3
nu înseamnă decât 45 de secunde
până jos/ nu mai am timp să îmi fac
treaba bine că mi-am făcut ghiozdanul de cu seară
să-mi pun un sendvici măcar să văd
nu cumva e inundaţie iar tre’ să-mi scot cizmele
şi o căciulă că bate vântul
cu 5 m/s înseamnă că pierd microbuzul
n-o să fie aglomeraţie poate scap
de muzica proastă dimineaţa la radio
dacă încep ăştia cu ştiri despre potoape
.
[drrruum drruum druum drum
fericiţi cei cu minţile întregi
dacă mai au caroserie la ieşirea din v.]
#
bună ziua doamna profesoară mă scuzaţi
că am întârziat ştiu că e vacanţă
dar e luni şi aţi spus să nu venim la sport dacă plouă
+ că eu sunt navetist
vă rog nu mă daţi afară
i-am promis mamei că nu mai chiulesc dumneavoastră nu ştiţi
în fiecare duminică seara
prietenii mă cheamă afară eu le spun că n-am umbrelă
în realitate mai am teme dar nu le fac
trebuie să-mi calc cămaşa să-i spăl pantofii lu’ tata
să citesc 100 de pagini din dostoievski să scriu vreo 2 poezii
să adorm înainte de 9:30
ori dumneavoastră nu ştiţi cum plouă în v.
dar vă spun
într-o zi ţiglele alea or să omoare pe cineva
#